Categorisit la Comentarii, Despre culori, Dictionar, Digital, Finisare, Fonturi, Hartia, Istorie, JDF, Mediu, PDF, Prezentare soft, Stiri, Tipar offset
Incepand cu 20 februarie 2008 ma puteti gasi la urmatoarea adresa de internet:
www.poligrafica.info
1. Culoarea este un fenomen optic, o impresie senzorială controlată de ochi sau creier.
2. Culoarea nu este o variabilă fizică, ca urmare nu are o unitate de măsură.
3. Un obiect nu este colorat pentru că așa e, ci senzația de culoare apare ca un rezultat al iradierii cu lumină.
Managementul culorii
De ce trebuie să facem managementul culorii?
În general avem această situație. Vrem ca folosind mediul nostru normal de lucru, computerul, scannerul, monitorul să obținem o cât mai bună reproducere a culorilor. De cele mai multe ori auzim că acest lucru poate fi îmbunătățit folosind managementul culorilor.
De obicei acest lucru nu ne reușește din prima încercare. Și ne întrebăm de ce?
Color managementul apare într-un loc foarte precis și anume acolo unde cel care lucrează efectiv cu imaginea nu reușește să obțină maximul în reproducerea culorii. Color managementul reușește să obțină acest maxim atâta vreme cât dispozitivele de intrare: scaner, monitor și dispozitivele de ieșire: imprimanta sau mașina de tipărit sunt caracterizate de un PROFIL – mai precis un ICC Profile (International Color Consortium).
Deci revenind la cele spuse anterior putem spune că dacă folosim color managementul vom obține din prima încercare o cât mai bună reproducere a culorii.
Ce este Color Managementul?
Color managemntul este de fapt o calibrare a tuturor dispozitivelor de intrare și ieșire, de fapt o înlănțuire pentru obținerea reproducerii culorii independent de dispozitiv.
Pentru început nu folosim color managementul. Și vom avea: imaginea originală scanată care primește evident valori RGB. Pentru tipar se va converti la CMYK folosind RIP-ul device-ului de ieșire.
Când vom utiliza color managementul vom avea câțiva pași intermediari inserați între valorile RBG și cele calculate la ieșire CMYK. Aici probabil că unii veți spune că lungește șirul de procese sau chiar că va încetini procesul.
Câteva detalii ale proceselor intermediare:
1. Valorile RGB ale dispozitivului de intrare sunt covertite în valori independente de dispozitiv cu ajutorul profilului de culoare șia software-ului de conversie. (CMM – color management module). În această formă valorile imaginii pot fi folosite pentru orice ce fel de dispozitiv de ieșire. Acestea sunt foarte importante pentru stabilirea procesului ulterior, adică tipărirea offset sau tipărirea digitală sau folosirea intr-o pagină de internet.
2. Când suntem siguri ce se va întâmpla mai departe cu această imagine (ex. Tipărire offset) valorile RBG ale imaginii vor fi convertite tot cu ajutorul CMM în CMYK. În acest caz profilul de ieșire capătă semnificații universale pentru că profilul conține unele specificații ca UCR sau GCR….?
Înainte însă de toate aceste lucruri profilul trebuie produs.
Câteva lucruri de care trebuie ținut seama la producerea profilelor!!
Un profil de culoare este înțeles ca fiind o conexiune numerică între valorile de intrare ale imaginii sau ieșire ale dispozitivului și valorile culorilor XYZ sau L*a*b* date de CIE.
O cerință crucială pentru ca conceptul de color management să funcționeze corect este ca profilele să fie interschimbabile. Asta a dus la standardizarea realizării și conținutul profilelor de culoare făcută în 1993 de ICC.
Informații conținute în profilul de culoare de intrare:
Caracteristica dispozitivului:
- filtru de separație
- senzitivitatea spectrală
- dinamica (rația semnal/zgomot)
Caracteristica originalelor:
- proprietăți spectrale ale culorilor obiectelor
- reflective/transparent
- contrast
Condiții ale imaginii:
- sursa de lumină
- intensitatea luminii
- contrastul luminii
Informații conținute în profilul de culoare de ieșire:
Caracteristica dispozitivului
- curba caracteristică
- saturația de culoare
- secvența de printare a culorilor
Combinația culorilor primare
- gamut
Suprafața de tipărit
- gradul de alb
- lucios / mat
Imaginea
- definirea scalei de gri
- proporția culorilor in tonuri de gri (UCR, GCR)
Tipul de reproducere
- rendering intent
Categorisit la Despre culori, JDF, Tipar offset | Etichete: color, colorimetrie, spectrofotometrie
Prima aplicaţie industrială a spectrofotometriei şi colorimetriei a fost în industria tiparului. Principala referinţă a fost să încerce să menţină şi pe cât posibil să minimizeze diferenţele de culoare. Industria tiparului se confruntă în continuare cu aceleaşi probleme. Retipăririle ar trebui să arate la fel indiferent de metoda de printare.
La sfârşitul anilor ‘80, primele spectrofotometre şi adevărata colorimetrie şi-a făcut loc în industria tipografică. Tipografii s-au vazut acum confruntându-se pentru prima dată cu valori Lab şi deviaţii de culoare ΔE.
Coloncifrele pot fi aşezate în capul paginilor sau la piciorul acestora, fie centrate faţă de lăţimea rândului, fie la marginea exterioară a formatului de text. În cazul aşezării marginale a coloncifrelor, plasarea lor se va face în stânga pe paginile cu soţ şi în dreapta pe paginile fără soţ, sus sau jos. În cazul când coloncifrele sunt aşezate la marginea exterioară a formatului de text, se despart de acesta printr-o albitură din acelaşi corp inclusiv spaţiul dintre rânduri.
Coloncifrele plasate la baza paginilor se culeg cu acelaşi corp sau cu un corp mai mic decât corpul textului de bază. Coloncifra nu intră în oglinda paginii în cazul când este separată de colontitlu. Pe paginile cu titluri false sau paginile a căror suprafaţă este în întregime ocupată de o ilustraţie sau tabelă, nu se pune coloncifră dar numărul acestor pagini se cuprinde în calculul volumului cărţii. Elementele complementare ale cărţii, care se aşează la începutul lucrării, paginile colii de titlu (adică partea care cuprinde prefaţa, cuvântul introductiv, epigraful, motto-ul, dedicaţia etc.) se pot culege cu coloncifre din cifre romane.
Colontitlul reprezintă rândul de text care cuprinde, în general, titlul lucrării sau autorul sau capitolul şi care se aşează pe fiecare pagină, deasupra textului de bază. Colontitlurile uşurează găsirea unui anumit capitol, care interesează în mod deosebit, şi au în acelaşi timp rolul de a sistematiza materia. Ele sunt folosite la cărţile ştiinţifice şi tehnice şi au un caracter informativ şi decorativ, putând fi completate cu elemente de ornamentaţie (linii, chenare etc.).
Colontitlul nu trebuie să aibă mai mult de un rând şi nu este obligatoriu la paginile unei cărţi. Nu vor avea colontitluri paginile de început de parte sau capitol şi nici coala de titlu.
Colontitlurile se culeg de obicei cu litera textului de bază, dar de un corp mai mic. Ele se pot culege cu litere verzale (majuscule) sau de rând. Colontitlurile se aşează, de obicei, centrat faţă de lăţimea rândului. Ele se mai pot aşeza însă şi la marginea exterioară sau interioară a formatului de text.
Spaţiul dintre colontitlu şi text trebuie să fie de un rând din corpul literei de bază (plus albitura dintre rânduri, în cazul când textul este rărit). Între colontitlu şi text se poate plasa o linie despărţitoare, care se numeşte colonlinie.
Categorisit la Digital, Fonturi, Prezentare soft | Etichete: Fonturi, reguli, text
Odată cu apariţia tiparului au apărut şi primele reguli de culegere a textului. Cunoştinţele despre tipar ale unui meşter erau arătate prin aşezarea în pagină a textului. Pe măsură ce se aprofundează tehnica tiparului, s-au executat case de litere mai bune, iar tiparul arăta mai bine. Bineînţeles că în momentul apariţiei tiparului cu litere din metal s-au organizat şi structurat şi regulile de culegere a textului. Regulile sunt foarte bine definite în STAS-uri.
Odată cu apariţia computerelor parte din reguli s-au păstrat, pentru că de fapt computerul a importat aceste reguli, iar unele chiar s-au îmbunătăţit. La noi în ţară lucrurile nu stau chiar aşa. Şi drept dovadă mergeţi şi cumpăraţi orice manual pentru copii şi vă veţi convinge. N-aş vrea să fiu rău faţă de colegii (foştii) mei pentru că am activat şi eu vreo 9 ani în acest domeniu şi nu prea am ţinut cont de ele. Şi nu am ţinut cont pentru că de fapt nu am lucrat într-un mediu prea profesionist, iar majoritatea lucrurilor le-am învăţat făcând şi stricând. Abia mult mai târziu am lucrat cu oameni care lucraseră în tipografie şi de la care am început să învăţ şi să observ că lucrurile se leagă între ele. Nu spun că aceste reguli nu sunt făcute să nu fie încălcate pentru că designul de azi îţi dă această posibilitate, dar măcar pentru cei care vor culege în continuare cărţi tehnice ar fi bine să ţină cont de ele.
Unitatea de măsură în tipografie este punctul tipografic. Foarte mulţi probabil că aţi observat în Corel sau alte software de grafică această unitate de măsură care in general este setată default.
Punctul tipografic se folosea (pentru că odată cu apariţia computerelor a dispărut) sub denumirea de didot. Acest punct derivă din ţolul francez şi are ca dimensiune a 72-a parte dintr-un ţol. Dacă vreţi să aflaţi relaţia dintre sistemul metric şi sistemul tipografic puteţi consulta STAS 6302/1971.
De reţinut: un punct tipografic este egal cu 0,376065 mm la 20 °C; deci 1 m (mai precis 1000,333 mm) la 20 °C = 2660 p.
Aşa cum spuneam într-un alt articol anterior tiparul s-a născut în China. De ce? Pentru că în China s-a născut şi hârtia.
În urma războaielor şi a unor frământări interne are loc o criză a materialelor pe care se scria (mătase şi tăbliţe din bambus). Ţai Lun, funcţionar la curte a avut ideea producerii unui nou material, pentru producerea căruia să se folosească scoarţă de copac, resturi de cârpe. El a fabricat materialul şi a prezentat un raport referitor la avantajele folosirii acestuia. Astfel s-a născut hârtia. În scurt timp hârtia a devenit foarte ieftină încât toată lumea – om bogat, om sărac învăţa să scrie si să deseneze pe hârtie.
Cum se fabrică prima hârtie?
Se introduceau într-o groapă cârpe vechi din cânepă sau beţe de trestie, udate cu apă. În decurs de câteva zile ele erau lăsate la macerat cu scopul de a uşura desfacerea lor în fibre. Cârpele astfel macerate erau apoi amestecate cu coajă de dud şi introduse într-o piuă, bătute bine cu un pisălog de lemn până nu mai rămânea din ele decât o pastă uniformă de fibre. Din această pastă se lua o cantitate oarecare care era introdusă într-o cuvă şi amestecată cu o mare cantitate de apă curată. Materialul din cuvă trebuia amestecat în permanenţă pentru că fibrele au tendinţa de a se depune pe fund. Urma formarea colii de hârtie: se lua ciurul, de formă pătrată, acoperit cu fire din aramă, peste care s-a întins o pânză grosolană. Această sită era introdusă în apă. Prin ochiurile ţesăturii apa se scurgea încet, în timp ce fibrele formau o pâslă subţire şi uniformă. Pânză se aşeza la soare şi după uscare se deslipea uşor o coală subţire şi rezistentă.
Una dintre cele mai mari dureri de cap pe care le poţi avea atunci când faci o carte sau când lucrezi la o publicaţie este cum te descurci cu textul importat. Niciodată textul nu ajunge într-o formă în care să poţi lucra uşor cu el. De fiecare dată timpul acordat acestui lucru va fi mai mare decât cel pe care ţi l-ai propus iniţial.
În primul rând “NU RENUNŢA” acesta este dictonul cu care trebuie să porneşti la drum. În al doilea rând trebuie să ai foarte clar în minte că poţi folosi mai multe niveluri de stiluri.
Cum să utilizăm stilurile
Problema uzuală, aşa numita “formatare locală” care include formatări de tipul: italic, bold, indents, schimbarea mărimii fontului, sunt toate aplicate de către cel care culege textul. Toate aceste schimbări este bine să fie incorporate în Word în loc să fie aplicate de mână. În acest fel va fi foarte uşor să se păstreze stilurile la importul textului în InDesign sau QuarkXPress cu acelaşi nume şi cu toate formatările aplicate. (În ultimul timp folosesc numai InDesign şi de aceea voi face mai multe referiri la el. Principiul de bază se păstrează la QuarkXPress, variind doar câteva detalii.)
Utilizarea stilurilor pare să fie o problemă foarte mare pentru cei care culeg textul, chiar şi pentru unii editori, dar în general dacă se înţeleg câteva lucruri de bază, stilurile pot deveni o problemă foarte simplă şi de foarte mare ajutor. În Word, în general se foloseşte stilul Normal. (În Word este în general foarte greu să faci schimbări la formatările de bază, dar puteţi modifica.) Oricum se poate crea un nou stil, cu un nume nou şi în care puteţi folosi orice font, mărime de font şi care se poate folosi în loc de stilul Normal.
Stiluri flexibile
Atributele stilurilor din Word nu trebuie să reflecte felul în care textul va apărea în layout-ul paginării. Asta este frumuseţea stilurilor. Se poate atribui o definiţie în Word, bazată pe ceea ce culegătorul de text găseşte uşor de utilizat şi alta, o definiţie total diferită în InDesign sau QuarkXPress, bazată pe designul de pagină.
Dar dacă, În Word, cineva adaugă extra formatări care nu sunt parte din stil – extra indents, schimbarea mărimii fontului – atunci formatarea locală va veni împreună cu stilul când fişierul va fi importat. Iar acest lucru va adăuga o groază de probleme şi o groază de timp.
Culegătorii de text trebuie încurajaţi să se gândească înainte la diferitele elemente pe care le vor folosi. De exemplu: indented sau taburile dinaintea propoziţiilor. Creaţi un stil pentru ele. Apoi, în loc să folosiţi tabul de fiecare dată, aplicaţi imediat stilul “Indented quote”. Dacă taburile sunt incluse în stilul paragrafului, atunci ele vor fi automat adăugate când se aplică stilul paragrafului.
Unde a apărut pergamentul?
În istoria naturală, scriitorul Pliniu datează şi localizează un nou material, folosit rimp de aproximativ 16 secole: pergamentul. După Pliniu, fabricarea pergamentului a început în Pergamul Asiei Mici. Există o explicaţie pentru acest început: regele era posesorul uneia din cele mai mari biblioteci ale lumii, care număra peste 200000 de manuscrise, iar Egiptul îi furniza materie primă din abundenţă. Invidios pe renumele bibliotecii şi speriat că aceasta putea s-o eclipseze pe cea din Alexandria, regele Egiptului a interzis exportul de papirus. În faţa acestei situaţii s-a trecut la prepararea pieilor de animal, atingând o fineţe care n-a mai fost atinsă ulterior. Acest nou material a fost botezat de romani membrana sau charta pergamenta, în amintirea Pergamului, patria sa de origine.
Cum se fabrică pergamentul?
Pieile crude erau aşezate una peste alta într-un şopron pentru a nu se usca prea tare. Aici erau sortate, fiind înlăturate cele care prezentau defecte. Apoi pieile erau introduse într-un bazin cu apă, unde fiecare era spălată pe ambele feţe. Pielea trecea într-un alt bazin unde stătea până intra la tuns. Această operaiune se executa în aer liber, pe mese rudimentare cu nişte foarfeci foarte mari. Peste pielea tunsă se aplica un strat gros de var, apoi pieile una peste alta erau depozitate în încăperi întunecoase. Aici avea loc operaţiunea de degresare. După dispariţia ultimei pete de grăsime, pieile erau pensate pentru a fi înlăturat părul rămas. După ce se constata dispariţia impurităţilor şi dobândirea unei nuanţe de alb-gălbui, urma întinderea pe nişte rame cu ajutorul unor şireturi fixate pe margine. Acum intervenea munca specialistului pielea fiind răzuită cu mare atenţie, folosindu-se un cuţit, pentru ca grosimea ei să devină uniformă şi pentru înlăturarea a cât mai mult din stratul interior, poros şi aspru. Cea mai mică nebăgare de seamă putea compromite întreaga muncă. După un control calitativ, bucăţile corespunzătoare erau aşezate pe mese şi urma ultima operaţiune. Femei şi copii frecau zi şi noapte pieile cu praf de cretă şi piatră ponce până când se obţinea o coală albă şi strălucitoare., care nu arareori a fost confundată cu hârtia satinată, obţinută din cârpe. Coala de pergament, subţire şi translucidă se tăia în formatul comandat.
